Despre frica de moarte si cum putem sa gasim motivare in ea

Mark Twain a scris că frica de moarte urmează adesea unei frici de viață. Că acei oameni care nu trăiesc pe deplin și autentic, sunt oameni care adesea nu sunt pregătiți să moară, iar aceia dintre noi care trăiesc plenar, pot să se apropie de moarte cu o îmbrățișare, pentru că odată ajunși acolo, ne spunem ca am făcut cât de bine am putut, cât de mult am putut. Si suntem in pace.

Cred că oamenii gândesc adesea că trebuie să fii zen pentru a nu te teme de moarte. Însă cred că este important să ne construim o relație personală bună cu moartea, să excavăm aceste temeri de moarte și să vedem ce se află dedesubt.

Probabil ca pentru orice teamă pe care o avem în viata, am putea găsi o rădăcină a acesteia în teama de moarte. Si dacă stăm suficient de mult, insistand sa ne cunoastem, putem scoate aceasta teama la iveală. Este important să descoperim care sunt temerile noastre legate de moarte, pentru că adesea ne învață foarte multe despre modul în care trăim și despre ceea ce prețuim. Și astfel putem pune un accent mai mare pe aceasta în timp ce trăim, în loc să încercăm să ne ferim de ea și să pretindem că nu există deloc, ceea ce mulți fac.

Mulți dintre noi pur și simplu nu se uită la lucrurile de care se tem. Nu se uită la moarte. Dar de ce ne temem cu adevărat?

Când te uiți la frica ta, atunci poti afla mai multe despre viața ta, despre ce conteaza cu adevarat pentru tine, despre valorile tale, iar apoi ai putea începe să trăiești în direcția respectivă. Eu gasesc asta destul de motivant: sa extragi valori din fricile tale.

De asemenea, recunoașterea morții înseamnă sa descopeim că nu suntem centrul poveștii, centrul universului sau ceva în genul ăsta. Și acest lucru mi s-a părut foarte profund. Pentru că noi toți trăim oarecum cu această percepție că suntem centrul lumii sau avem acest sindrom al personajului principal...

Este adevarat ca suntem personajul principal în viata noastra, dar ce se intampla cand te uiti de mai sus putin? Când îți dai seama că vei muri, iar lumea va merge mai departe, poate fi foarte copleșitor daca ramai in paradigma ingusta a 'personalului principal din viata ta'. Adică, pentru mine de exemplu a fost destul de rău să ma gândesc că peste câțiva ani îmi voi părăsi slujba și mai devreme sau mai târziu toată lumea va spune: ah, cine a fost Oana? Nu ne amintim pentru totdeauna de cei care ne părăsesc spațiul, nu?

Ma gandesc uneori, prinsa in povestea asta a personajului principal, că tuturor le pasă de lucrurile care se întâmplă în viața mea, ca mulți oameni pe care îi cunosc îmi știu numele, dar daca sunt onesta, probabil nu știu multe lucruri despre mine. Ma uit cu smerenie la asta. Si in acest context mi se pare eliberator faptul că peste două decenii, foarte puțini își vor aminti de mine. Poate că oamenii vor vorbi despre mine după ce voi muri, nu știu, dar peste două generații, nimeni nu o va mai face.

Asta înseamnă, pentru mine, că am libertatea absolută de a face ceea ce vreau, pentru că nu trebuie să încerc să impresionez pe nimeni sau să fac pe cineva mândru într-o mică măsură în continuare. Că greșelile pe care le fac vor muri și ele odată cu mine (nu e asta cumva eliberatoir?). Că oamenii care își amintesc lucrurile pe care le-am făcut și de care poate mă simt jenata, vor muri și ei.

Mă simt atât de liberă știind că toate celelalte lucruri vor continua și după ce voi muri. Îmi permite să fac lucrurile pe care mi le doresc, pentru că oricum nu sunt atât de importante - ma uit la imaginea de ansamblu.

Au fost deja aproximativ 100 de miliarde de oameni care au venit și au plecat din lumea asta a noastra... vă puteți imagina asta? Si noi vom fi la fel... Cele mai mari nume din zilele noastre, acei oameni pe care lumea îi cunoaște în cele mai îndepărtate colțuri ale planetei - nimeni nu-și va mai aminti de ei peste o generație sau două. Nimeni nu va mai vorbi despre ei. Iar aici vorbim despre oamenii cu cea mai mare faimă.

Realizez că toți vorbim despre moștenire sau impact, despre ce lasam in urma, atasati fiind de viata asta, si de frica de uitarea totala de dupa - dar va dați seama cât de greu este să lași o moștenire durabilă în lume? Adica ceva durabil, pentru totdeauna?

Chiar și numele mari, faptele mari, peste 500.000 de ani, aproape sigur vor dispărea.

Și dacă nu vor dispărea, orice ar fi fost, vor fi doar un produs al imaginației.

Cred că atunci când eram mai tânără, constientizarea asta a disparitiei totale obișnuia să mă deranjeze cu adevărat. Și pe măsură ce am mai îmbătrânit, am devenit mai confortabila cu aceasta realizare, ma simt aproape eliberată de ea, pentru că e ca și cum imi pot spune - nu te obosi atata sa-ți afli importanța istorică, pentru că nu există una. Iata unul dintre beneficiile îmbătrânirii, unul dintre marile beneficii ale îmbătrânirii.

Cred că un mare proces care se petrece la maturizare este renunțarea la așteptările sociale și la ideile despre cine ar trebui să fim. Iar atunci când pot să revin la autenticitatea mea, să revin la corpul meu, să mă simt ca acasă în corpul meu, să mă simt ca acasă în viața mea, acesta este un adevarat succes.

Asta înseamnă să trăiești o viață suficient de bună.