De ce nu ar trebui să renunți la terapie în favoarea AI-ului

Ce face terapia să funcționeze cu adevărat?

Dincolo de tehnici: mitul „metodei perfecte”

Unul dintre cele mai robuste rezultate din cercetarea în psihoterapie este că diferențele dintre metodele terapeutice sunt surprinzător de mici.

Cu alte cuvinte, terapiile validate științific (CBT, psihodinamică, umanistă etc.) tind să aibă eficiență comparabilă. Acest lucru contrazice ideea populară că succesul terapiei depinde în principal de tehnică sau de modelul teoretic ales.

În schimb, cercetarea sugerează că ceea ce contează cu adevărat este cum este livrată terapia, nu doar ce tip de terapie este folosit.

Factorii comuni: nucleul eficienței terapeutice

Nucleul unei terapii eficiente susținut de decenii de cercetare este:

• Relația terapeutică

• Așteptările clientului

• Un cadru explicativ coerent

• Implicarea activă în proces

Dintre aceștia, alianța/ relația terapeutică este unul dintre cei mai puternici predictori ai rezultatului.

Aceasta include: încrederea, sentimentul de a fi înțeles, colaborarea.

Practic, terapia funcționează nu doar pentru că „face ceva”, ci pentru că creează un spațiu relațional în care schimbarea devine posibilă. De fapt, relația cu un alt om este cea care vindecă sau produce o schimbare, o reașezare.

Diferențele dintre terapeuți sunt mai mari decât cele dintre terapii

Un rezultat consistent în literatură este că diferențele dintre terapeuți sunt mai mari decât diferențele dintre metode.

Asta înseamnă că:

• un terapeut foarte eficient poate obține rezultate bune practicând cu tehnici din mai multe modele

• un terapeut mai puțin eficient poate avea rezultate slabe chiar și folosind metode validate

Această concluzie schimbă radical accentul: nu doar „ce tehnică folosești” contează ci cum ești tu ca terapeut.

Personalizarea terapiei: cheia eficienței

Un alt punct central este că terapia eficientă este adaptată la client, nu standardizată rigid.

Asta implică adaptarea la cultura și contextul clientului, cu integrarea credințelor și valorilor acestuia și o mare flexibilitate în aplicarea tehnicilor.

Această perspectivă este în acord cu cercetarea actuală, care arată că „one size fits all” nu funcționează în psihoterapie.

Terapia ca proces social de vindecare

O idee importantă este că psihoterapia trebuie înțeleasă nu doar ca intervenție tehnică, ci ca o practică socială de vindecare 

Aceasta implică o relație, sentimentul de sens și validare precum și reconstrucția experienței personale.

Această perspectivă se aliniază cu cercetările despre placebo și efectele contextuale, care arată că relația și așteptările pot influența profund rezultatul terapeutic.

Rolul AI în psihoterapie: poate fi util, dar limitat

Putem discuta despre un fenomen în creștere: utilizarea inteligenței artificiale (Chat GPT, Gemini, Perplexity etc) ca alternativă la psihoterapie.

Există contexte în care AI-ul poate fi util și chiar eficient. De exemplu, în cazul persoanelor cu tulburări din spectrul autist sau persoanelor care au dificultăți în interacțiunile sociale, AI-ul poate fi folosit pentru exersarea abilităților sociale prin simularea conversațiilor și reducerea anxietății în interacțiuni.

Aceste utilizări sunt susținute de cercetări emergente și pot reprezenta un instrument valoros, mai ales în faze de antrenament sau expunere graduală. Cu toate acestea, cercetările spun că AI-ul nu este echivalentul psihoterapiei.

Deși AI-ul poate genera răspunsuri empatice la nivel cognitiv (adică poate „înțelege” și formula răspunsuri adecvate emoțional), îi lipsește un element fundamental: experiența umană trăită.

Empatia terapeutică nu este doar un set de cuvinte potrivite. Ea este o experiență relațională și un proces intersubiectiv - ca o întâlnire între două istorii umane.

Cercetările din psihoterapie arată că schimbarea nu apare doar din insight sau validare verbală, ci din trăirea relației — din faptul că cineva este prezent, implicat, autentic. Oamenii nu au nevoie doar să fie „înțeleși corect”, și „validați” ci să fie simțiți într-o relație reală. Tendința actuala a Ai-ului este să ofere extrem de multă validare - care în realitate pare destul de puțin realistă - nu poate fi susținută de oameni constant. Așadar, nu se poate simți la fel de caldă și vindecătoare pentru că realmente nu este simțită ca o înțelegere profundă a celuilalt.

Empatia simulată vs. empatia trăită

Există o diferență relevantă între empatia cognitivă (practicată de AI), care înseamnă recunoașterea și reflectarea corectă a emoțiilor și empatia trăită (umană) trăită ca rezonanță emoțională autentică, bazată pe experiență.

AI-ul poate excela la primul fel de empatie. Dar al doilea ti de empatie - cea trăită, care te mișcă - implică vulnerabilitate, istorie personală și capacitatea de a fi afectat de celălalt. Iar această diferență are impact direct asupra procesului terapeutic.

Pentru client, nu este același lucru să „primească un răspuns potrivit” și să simtă că este în relație cu cineva care a trăit, a simțit și poate rezona autentic.

Concluzie

Psihoterapia nu este doar un schimb de informații sau o corectare cognitivă. Este un proces relațional profund, în care schimbarea apare prin întâlnire, rezonanță și sens împărtășit.

Deși AI-ul poate deveni un instrument util în anumite contexte — mai ales pentru antrenamentul unor abilități, seturi de instrumente sau suport — el nu poate înlocui dimensiunea umană a terapiei. Pentru că, în esență, oamenii nu caută doar soluții la problemele lor sau instrumente de învățare. Caută conexiune care poate să vindece.

Exită așadar unele riscuri reale atunci când AI devine substitut pentru psihoterapie.

Un prim risc este iluzia relației. Interacțiunea cu un AI poate crea senzația de a fi ascultat și înțeles, dar fără reciprocitate reală. Nu există un alt subiect care să fie afectat, să răspundă din propria experiență sau să participe autentic la relație. În timp, acest lucru poate duce la o pseudo-conexiune, care nu satisface nevoia profundă de atașament uman, dar poate să aline singurătatea cronică a unei persoane - și se pare că singurătatea este un fenomen care se răspândește din ce în ce mai mult. Oamenii singuri caută alinarea suferinței și se întorc către AI care le poate da ceea ce le alți oameni nu pot - disponibilitate permanentă, validare continuă, confort emoțional, sentimentul că e acolo cineva permanent care să ofere grijă și suport. Iar asta îi va îndeparta pe acești oameni și mai mult de încercarea de a creea relații umane - pentru că în realitate, printre semeni, ceea ce pare că oferă AI nu există fără efort constant și invesțiție reciprocă în relații, fără vulnerabilizare, grijă, poate uneori dezamăgire. AI nu dezamăgește. Și omul singur se poate simți astfel și mai singur și mai deznădajduit pentru că se îndepărtează de realitatea umană. Iar uneori, cele mai perfecte răspunsuri empatice venite de la AI pot să se simtă goale (deși perfect verbalizate).

Un alt risc este evitarea vulnerabilității reale. Relațiile umane implică disconfort, incertitudine, ajustare reciprocă — exact acele elemente care facilitează schimbarea terapeutică. AI-ul, fiind predictibil și „sigur”, poate deveni un spațiu în care persoana rămâne într-o zonă de control, evitând tocmai experiențele relaționale transformatoare.

De asemenea, există riscul de validare necritică sau insuficient nuanțată. AI-ul poate oferi răspunsuri corecte formal, dar fără capacitatea de a evalua contextul profund, dinamica relațională sau riscurile clinice în mod responsabil, așa cum ar face un terapeut format.

Cred că utilizarea excesivă a AI-ului în scop terapeutic poate contribui la izolare socială — înlocuind treptat contactul uman cu o interacțiune simulată, ceea ce poate accentua, așa cum spuneam mai sus, dificultățile deja existente în relaționare.

Astfel, problema nu este utilizarea AI-ului în sine, ci înlocuirea relației umane cu o simulare a acesteia.