Ce nu ești dispus să simți?

Cand doare nu ne place ce simtim. De cele mai multe ori incercam sa evitam durerea si fugim de ea. Cu toții ne punem armuri în timpul copilariei, iar asta înseamnă că ne adaptăm ca sa supravietuim, avem nevoie de ele - atunci nu stim exact ce sa facem cu toate emotiile si situatiile de viata in fata catora suntem pusi fara a avea posibilitatea de a ne apara in vreun fel. Si gasim solutii fiabile pe moment. Functionale pentru supravietuirea noastra.

Dar acum ne mai serveste la ceva armura aceea?

Probabil că nu, iar greutatea acelei ei este de cele mai multe ori prea mare și ne mai protejează, ne împiedică de fapt să fim văzuti de ceilalți sau să trăim cea mai bună viață a noastra.

Și aceasta este pragul pe care il trecem la jumătatea vieții. Când vezi clar că timpul tau aici este finit. Trece acel moment al mijlocului vieții și tu ești încă blindat cu toate armurile și nu știi ce să faci. Ești blocat în vechi temeri, salvat de mecanisme de aparare care nu mai sunt adaptate la nevoile si dorințele tale actuale si disfunctionale. Mijlocul vieții poate face dezvăluiri lente și brutale.

Este infricosator sa te uiti sub armura, sa descoperi durerea care te-a facut sa ti-o pui atunci demult. Durerea e aceeasi, e mare probabil. Dar si tu esti mare acum. Si poti sa gasesti alte solutii pentru a o alina. Ceea ce poți incerca sa faci este să înlocuiești această frică de a te uita inauntru cu o curiozitate sincera. Sa fim curioși în legătură cu noi și cu ceilalți. Și vezi dacă poți găsi ce este util și ce nu este in acest moment al vietii tale, ce comportamente sunt adaptate si care nu mai sunt, ce te împiedică să îți iubești viața în conformitate cu valorile pe care le-ai ales si ce comportamente te indeparteaza de viata pe care ar vrea sa o traiesti.

Va propun un exercitiu (inspirat din ACT - terapia prin acceptare si angajament) - pe care s-ar putea sa il considerati morbid, dar este revelator daca il faceti cu sinceritate.

Hai să încercăm să ne dăm seama cum trăim si cum am vrea sa trăim punând o întrebare interesantă:

Cum vrei să te uiti la viata ta in momentul dinaintea mortii?

S-au făcut multe cercetări asupra oamenilor care privesc înapoi la sfârșitul vieții lor si cel mai des întâlnit regret a fost acela că au trăit prea mult în conformitate cu normele și valorile altora.

Cu alte cuvinte, găsirea propriului drum și a urma efectiv acest drum, este esential pentru fericire. Dacă ar trebui să te prezinți ACUM la porțile raiului, iar Sfântul Petru te-ar întreba cum ți-a fost viața, ce ai spune?

(poti sa nu fii religios si sa te gandesti pur si simplu ca stii ca o sa mori in curand, ai peste 90 de ani si un bun prieten/ copil/ nepot sau stranepot iti pune aceeasi intrebare:  Cum ți-a fost viața?)

Eu una, aș spune că mi-aș dori să fi adus mai multă iubire în lume, pentru că într-o perioada timpurie a tineretii mele am fost inadecvata în acest domeniu. Aș fi, de asemenea, constient recunoscătoare pentru lucrurile pe care am putut să le împărtășesc cu oamenii dragi mie. Aș regreta probabil, munca excesivă, certurile mai mari sau mai mărunte în care am acționat atât de nerezonabil și faptul că am fost prea preocupată de siguranța viitorului în detrimentul trăirii în prezent.

Incerci si tu?

Pentru ce te bucuri, uitandu-te in urma? 

__________________________________________________________________

Ce regrete ai, uitandu-te in urma?

__________________________________________________________________